Adnotări noi

Opinia majoritară a Curții a fost în sensul că nu a existat nicio încălcare a articolului 3 din Convenție cu privire la acuzațiile reclamantului de rele tratamente în închisoare, însă nu putem împărtăși această opinie. Potrivit majorității Curții, reclamantul nu a dovedit „dincolo de orice îndoială rezonabilă” realitatea maltratării suferite. Totuși, dacă împărtășim opinia majorității potrivit căreia elementele materiale pe care reclamantul le-a furnizat nu constituie decât începuturi de dovadă, dorim totuși să subliniem dificultățile pe care le întâmpină un deținut în dovedirea relelor tratamente aplicate de persoanele responsabile de îngrijirea lui, precum și riscurile pe care le riscă dacă denunță un astfel de tratament. Reclamantul a mai precizat că gardienii închisorii au ordonat deținuților să nu vorbească despre tratamentul pe care îl sufereau, nici între ei, nici avocaților lor, sub pedeapsa represaliilor. În cel puțin o ocazie, reclamantul a fost supus unor astfel de măsuri de represalii. Într-un context precum cel descris de judecătorul de executare este de înțeles că un deținut nu îndrăznește să ceară să fie examinat de un medic imediat după ce a suferit rele tratamente, mai ales că acestea din urmă ar putea avea legătură cu administrația închisorii. Considerăm, așadar, că criteriul de evaluare a probelor utilizate în acest caz este inadecvat, chiar inconsecvent sau chiar imposibil de utilizat, întrucât reclamantul nu a putut obține probe din cauza absenței unei investigații efective: autoritățile nici măcar nu au identificat gardienii presupus responsabili pentru relele tratamente denunţate. Dacă un stat se poate aștepta acum ca, într-un astfel de scenariu, Curtea să se abțină de la examinarea chestiunii relelor tratamente, deoarece probele nu sunt suficient de solide, va avea interes să nu efectueze investigații privind acuzațiile de rele tratamente, privând astfel reclamantul de probe „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. În plus, considerăm că elementele care au determinat Curtea să concluzioneze că a existat o încălcare a aspectului procedural al articolului 3 (paragrafele 130-135 din hotărâre) sunt clare, dovedite și suficiente pentru a concluziona că a avut loc o încălcare a aspectului substanţial. Considerăm că atunci când evenimentele în litigiu pot fi cunoscute, în totalitate sau în parte, numai de către autorități, cum este cazul în care persoanele se află în închisoare, există prezumții serioase că leziunile și relele tratamente s-au produs în timpul detenției. În astfel de situașii, putem considera că sarcina probei cade în mâinile autorităților care trebuie să ofere o explicație suficientă și convingătoare. În orice caz, sarcina probei care revine reclamantului este redusă atunci când autoritățile, deși solicitate, nu au efectuat investigații efective ale căror rezultate pot fi cunoscute de Curte. În sfârșit, trebuie amintit că criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă” este utilizat, în anumite sisteme de drept, pentru dovedirea unei acuzații în materie penală. Cu toate acestea, Curtea nu este chemată să judece vinovăția sau nevinovăția unei persoane, nici să pedepsească autorii unei încălcări, ci să protejeze victimele și să repare prejudiciul cauzat prin acțiunile statului responsabil: testul, metoda și standardele de probă pentru atragerea răspunderii în temeiul Convenției diferă de cele aplicabile în diferite sisteme naționale pentru atragerea răspunderii persoanelor pentru săvârșirea unor infracțiuni. În plus, toate tratamentele de care reclamantul s-a plâns în fața Curții nu sunt de natură să lase urme fizice sau psihologice care să poată fi identificate în urma unui examen medical. Curtea dispunea de un corp de probe suficient de serioase, precise și consistente care să-i permită să considere că este stabilit că reclamantul a suferit tratamentul pe care l-a denunțat. De asemenea, suntem convinși că aceste tratamente, prin natura lor odioasă și prin durata lor, erau de natură să creeze reclamantului sentimente de teamă, angoasă și inferioritate capabile să-l umilească și să-l înjosească și că aceste sentimente nu erau în mod inevitabil legate de starea sa de un prizonier. Așadar, considerăm că tratamentul reclamat a cauzat reclamantului umilință și degradare atingând pragul de severitate necesar pentru a se încadra în noțiunea de „tratament inuman sau degradant” în sensul articolului 3 din Convenție și pentru care statul pârât este responsabil. [CtEDO, opinie separată a 8 judecători a hotărârii Marii Camere din 6 aprilie 2000, cauza Labita c. Italiei, www.hudoc.echr.coe.int] Ultima editare: 06 Septembrie 2024, 10:58

Inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 1 an, 6 luni și 20 de zile închisoare, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe durata unui termen de 2 ani, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de aderare la un grup infracțional organizat și efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, în formă continuată. Împotriva acestei soluții contestatorul inculpat a formulat contestație în anulare, susținând că faptele au fost comise în cursul anului 2012, iar sentința a fost pronunțată după aproximativ 9 ani, respectiv la data de 20 mai 2021, interval în care, în raport de jurisprudența instanței de contencios constituțional, a intervenit prescripția răspunderii penale. De asemenea, s-a invocat că până la momentul formulării contestației nu a solicitat să se analizeze cauza de încetare a procesului penal privind prescripția răspunderii penale. Contestația în anulare a fost respinsă ca nefondată, reținându-se că nu se poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, chiar și în condițiile în care au fost deja analizate apărările privind prescripția răspunderii penale formulate de un alt inculpat, aflat într-o situație identică. Împotriva acestei sentințe contestatorul inculpat a formulat apel. Instanța de apel a admis apelul formulat, a desființat sentința apelată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. Pentru a dispune în acest sens, s-a observat că instanţa de fond a avut în vedere decizia nr. 10/HP/2017, prin care ÎCCJ a decis că instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, prescripția răspunderii penale nu mai poate fi analizată în cazul contestatorului de vreme ce a fost analizată în privinţa altui inculpat, aflat într-o situație juridică identică. Curtea de Apel a reţinut că omisiunea instanţei de a analiza incidenţa prescripţiei răspunderii penale în privinţa inculpatului, nu poate fi compensată de presupunerea instanţei care soluţionează contestaţia în anulare că soluţia ar fi fost aceeaşi ca şi în cazul altui inculpat. De altfel, în alte cauze, instanţele care au soluţionat alte contestaţii în anulare formulate de alţi inculpaţi din aceeaşi cauză în care a fost pronunţată hotărârea contestată de către inculpat, reținând doar omisiunea instanţelor de a se fi pronunţat asupra prescripţiei răspunderii penale, fără să considere că prin sentinţa penală contestată, instanţa s-ar fi pronunţat implicit asupra prescripţiei răspunderii penale cu privire la toţi inculpaţii, odată cu analiza situaţiei unui alt inculpat. Prin urmare, contestaţia în anulare trebuie analizată aşa cum a fost formulată de către contestator. Tribunalul va reanaliza admisibilitatea în principiu, fără să aibă în vedere argumentul analizat mai sus, iar dacă cererea va îndeplini condiţiile de admitere în principiu, instanţa de trimitere va analiza fondul contestaţiei având în vedere Deciziile CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi 358 din 9 iunie 2022, precum şi deciziile pronunţate de ÎCCJ, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 67/2022 şi nr. 37/2024. [CA Cluj, secția penală, decizia nr. 1032 din 21 iunie 2024, www.rejust.ro] Ultima editare: 06 Septembrie 2024, 12:11

Instanţa de judecată a pus în discuţie legea penală mai favorabilă inculpatei raportat la modificările aduse prin Legea nr. 126/2024. Inculpata, prin avocat, a solicitat să se aprecieze că legea penală mai favorabilă inculpaţilor este legea astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024, în situaţia în care se vor respinge cererile de schimbare de încadrare juridică formulate, iar dacă se vor admite, legea penală mai favorabilă, este legea anterioară datei de 30.05.2022, urmând a se constata intervenția prescripţiei răspunderii penale. Instanța, în raport de cuantumul prejudiciului reţinut prin actul de sesizare al instanţei şi imputat inculpatei, a reținut că valoarea acestuia se încadrează sub limita reglementată de art. 9 alin. 2 din Legea nr. 241/2005, aspect ce conduce la înlăturarea reţinerii acestei agravante, din reglementarea anterioară, acest aspect fiind în beneficiul inculpaţilor, motiv pentru care a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. c) şi alin. 2 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen., în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024 şi cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen. [CA Craiova, secția penală, încheierea de ședință din 6 iunie 2024, www.rejust.ro] Ultima editare: 06 Septembrie 2024, 12:25

Suspendarea de drept, pe durata stării de urgenţă, a prescripţiei răspunderii penale, dispusă pe o durată totală de 60 de zile, prin art. 43 alin. 8 din Decretul Președintelui nr. 195 din 16 martie 2020, respectiv prin art. 64 alin. 13 din Decretul Președintelui nr. 240 din 14 aprilie 2020, nu operează. Potrivit art. 43 alin. 8 din Decretul Președintelui nr. 195 din 16 martie 2020, respectiv potrivit art. 64 alin. 13 din Decretul Președintelui nr. 240 din 14 aprilie 2020, pe durata stării de urgenţă, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau procesul penal este suspendat potrivit prezentului decret, prescripţia răspunderii penale se suspendă. Suspendarea operează de drept, fără a fi necesară emiterea unei ordonanţe sau a unei încheieri în acest scop. Cu alte cuvinte, prin cele două decrete prezidenţiale s-a reglementat suspendarea pe o durată totală de 60 de zile a cursului prescripţiei penale, suspendare care pentru considerentele ce vor fi expuse, nu se poate considera că a produs efectul prevăzut. Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 152 din 6 mai 2020 (M. Of. nr. 387 din 13.05.2020) instanţa de contencios constituţional a apreciat, pe de o parte, că Decretul Președintelui prin care se instituie starea de urgență reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, iar, pe de altă parte, că dispozițiile din anexa acestuia au fost emise cu depășirea de către Președinte a atribuțiilor sale constituționale şi că măsura suspendării judecării unor cauze pe durata stării de urgență (ce poate aduce atingere dreptului la un proces echitabil, într-un termen rezonabil), nu putea fi dispusă de președinte, prin dispoziţiile cuprinse în anexa la decretul de instituire a stării de urgență. Având în vedere considerentele acestei decizii, nu se poate considera că a operat suspendarea cursului prescripției răspunderii penal în condiţiile art. 156 Cod penal. Această concluzie îşi menţine valabilitatea, chiar dacă cele două decrete prezidențiale au fost aprobate prin hotărâri ale Parlamentului (Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020, respectiv Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020), deoarece puterea legiuitoare a încuviinţat doar instituirea stării de urgenţă, nu şi celelalte măsuri adoptate prin aceste decrete. [CA Oradea, secția penală, decizia nr. 440 din 11 iulie 2024, www.rejust.ro] Ultima editare: 06 Septembrie 2024, 13:35

Având în vedere că în cauză s-a dispus o soluție de încetare a procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale, confiscarea extinsă nu poate fi dispusă întrucât nu este îndeplinită cerința preliminară și esențială pentru antrenarea acestei măsuri de siguranță impusă de prevederile art. 112 ind. 1 alin. 1 C.pen., respectiv ca faţă de inculpat să se fi pronunţat în cauză o hotărâre judecătorească penală de condamnare. [CA Oradea, secția penală, decizia nr. 440 din 11 iulie 2024, www.rejust.ro] Ultima editare: 06 Septembrie 2024, 13:42

Infracţiunea continuată de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal şi a art. 6 din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 5 Cod penal (491 de acte materiale), reţinută în sarcina inculpatului, a fost comisă în perioada 11 mai - 15 iunie 2015, activitatea infracţională fiind epuizată astfel la 15 iunie 2015. S-a reţinut astfel că, în cazul infracţiunii continuate termenul de prescripție a răspunderii penale curge de la data săvârşirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, conform art. 154 alin. 2 Cod penal. [CA Oradea, secția penală, decizia nr. 440 din 11 iulie 2024, www.rejust.ro] Ultima editare: 06 Septembrie 2024, 13:49

Curtea a apreciat că, pentru menţinerea rigorii ştiinţifice, se impunea ca parchetul să citeze corect opiniile doctrinare, pentru a se evita erorile de raţionament rezultate din citări parţiale şi selective, astfel cum sunt cele care apar în adresa nr. 1470 /C/1364/III-13/2022 privind criterii unitare de aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022. De asemenea, Curtea a apreciat că nu poate fi invocată de către parchet jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Coeme şi alţii contra Belgiei (hotărârea din 22 iunie 2000) pentru a justifica calificarea prescripţiei răspunderii penale ca instituţie de drept procedural, această dezlegare trebuind privită prin raportare la natura procedurală a instituţiei prescripţiei în dreptul belgian. Deopotrivă, trebuie avut în vedere că, prin consacrarea în dreptul intern a naturii de drept penal substanţial a prescripţiei răspunderii penale cu privire la care se aplică regulile legii penale mai favorabile, a fost creat un standard de protecţie a drepturilor fundamentale superior celui care decurge din unele hotărâri ale instanţei de contencios european al drepturilor omului, care stabileşte doar standardul minimal de protecţie. În acest sens, s-a făcut trimitere la decizia Curţii Constituţionale nr. 1092 din 18 decembrie 2012 (M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013). S-a apreciat art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate fi interpretat în sensul împiedicării prelungirii duratei termenelor de prescripţie a răspunderii penale, sens în care, prin hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii c. Belgiei, parag. 149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripţie nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7, întrucât această dispoziţie nu poate fi interpretată ca interzicând o prelungire a termenelor de prescripţie, prin aplicarea imediată a unui drept procedural, în cazul în care infracţiunile relevante nu au devenit obiectul unor limitări. După cum se poate observa, în legislaţia supusă atenţiei instanţei europene, termenul de prescripţie are, spre deosebire de legislaţia română, valenţe procedural penale şi, prin urmare, era susceptibil de aplicarea imediată a legii noi. Că aşa stau lucrurile o dovedeşte aceeaşi jurisprudenţă a CEDO, care, 4 ani mai târziu, şi-a nuanţat poziţia prin hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunţată în cauza Achour c. Franţei, parag. 35, statuând că starea de recidivă este o componentă a sancţionării penale a unei persoane, astfel încât regulile privind neretroactivitatea legii trebuie să funcţioneze şi în această materie. Ulterior, la data de 29 martie 2006, Marea Cameră a statuat, în aceeaşi cauză, că nu a fost afectat art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu există nicio îndoială că, la momentul apariţiei noii legi (respectiv la 1 martie 1994), reclamantul ar fi putut să prevadă că, prin comiterea unei infracţiuni înainte de 13 iulie 1996 (data la care noul termen legal de 10 ani ar fi expirat), va putea fi considerat recidivist şi i se va putea mări pedeapsa pentru a doua faptă în consecinţă. El a fost astfel în măsură să prevadă consecinţele legale ale acţiunilor sale şi să îşi adapteze conduita în mod corespunzător (parag. 53). Prin urmare, este de observat că schimbarea soluţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului a avut în vedere o analiză la speţă, fapt care este de natură a menţine caracterul de norme mai favorabile eventualelor prevederi de drept substanţial (cum ar fi cele din speţă referitoare la recidivă). De altfel, chiar în cauza Coeme şi alţii c. Belgiei, după ce Curtea a admis aplicarea imediată a unui drept procedural, chiar dacă a fost mai sever decât legea anterioară, în parag. 145, subliniind că principiile enunţate în propria jurisprudenţă privind aplicarea art. 7 din Convenţie reprezintă regula călăuzitoare potrivit căreia legea penală nu trebuie să fie pe larg interpretată în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie. Aceeaşi soluţie izvorăşte şi din hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în cauza Kokkinakis c. Greciei, parag. 52, şi hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunţată în cauza G. contra Franţei, parag. 26. Totodată, s-a apreciat că este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe şi că, dincolo de jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituţia României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conţin dispoziţii mai favorabile. Prin urmare, Curtea a apreciat că analiza parchetului, pe baza căreia se concluzionează că examinarea efectelor neconstituţionalităţii art. 155 alin. (1) Cod penal nu antrenează principiul legii penale mai favorabile este eronată. [CA Cluj, secția penală, decizia nr. 732 din 8 mai 2024, în același sens, a se vedea și CA Oradea, secția penală, decizia nr. 440 din 11 iulie 2024, www.rejust.ro] Ultima editare: 06 Septembrie 2024, 13:51

Faptul că procurorul nu a soluționat cererea inculpatului de încheiere a unui acord de recunoaștere a vinovăției nu este sancționabil în procedura de cameră preliminară, ci în procedura prevăzută de art. 339 Cod procedură penală. [Tribunalul Bistrița Năsăud, secția penală, încheierea de ședință din 14 iunie 2024, www.rejust.ro] Ultima editare: 06 Septembrie 2024, 14:12

Completul de judecători de cameră preliminară a respins excepţia tardivităţii invocată de procuror, având în vedere faptul că încheierea de cameră preliminară a fost comunicată contestatoarei în data de 14.05.2024, termenul de formulare a căii de atac fiind de trei zile, termen care s-a împlinit în data de 20.05.2024, aceasta fiind ultima zi în care contestaţia putea fi formulată, raportat la dispoziţiile art. 269 alin. (4) din C.proc.pen. Calea de atac a fost înaintată instanţei prin e-mail în data de 20.05.2024, prin urmare completul de judecători de cameră preliminară a constatat că aceasta a fost formulată în termen. [Tribunalul Alba, secția penală, încheierea finală nr. 77 din 8 august 2024, www.rejust.ro] Ultima editare: 06 Septembrie 2024, 14:26

Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată presupune două acţiuni (cum corect s-a menţionat în încheierea atacată), una care presupune falsificarea înscrisului sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321 (fără relevanţă penală în lipsa utilizării acestui înscris) şi a doua, care constă în folosirea/utilizarea înscrisului falsificat ori încredinţarea altei persoane spre folosire. Literatura de specialitate şi jurisprudenţa sunt unanime în a accepta că infracţiunea se consumă la momentul utilizării înscrisului falsificat, simpla falsificare neavând relevanţă penală. [Tribunalul Alba, secția penală, încheierea finală nr. 77 din 8 august 2024, www.rejust.ro] Ultima editare: 06 Septembrie 2024, 14:34