Adnotări noi

Omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului, condamnarea pentru o faptă ce nu face obiectul trimiterii în judecată atrage desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea asigurării dreptului la dublul grad de jurisdicție - componentă a dreptului la un proces echitabil. [CA Alba Iulia, secția penală, decizia nr. 784 din 19 noiembrie 2024, cod RJ 4e25d525d, www.rejust.ro] Ultima editare: 21 Noiembrie 2024, 10:17

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, permisul de vânătoare eliberat se anulează dacă posesorul lui a săvârșit o faptă sancţionată ca infracţiune de respectiva lege. Cu toate acestea, conform dispozițiilor art. 90 alin. (1) C.pen. persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză de anulare. Forma în vigoare a art. 30 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 este cea adoptată prin Legea nr. 149/2015, prin care însă legiuitorul nu a procedat la corelarea prevederilor privind infracțiunile reglementate de respectiva lege cu noile instituții introduse prin Codul penal intrat în vigoare la data de 01.02.2014, cum este și anularea aplicării pedepsei. Dat fiind caracterul de normă juridică specială al art. 90 C.pen. în raport cu obiectul de reglementare al Legii nr. 407/2006, dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 trebuie interpretate în sensul că permisul de vânătoare se anulează dacă posesorul lui a săvârșit o infracțiune prevăzută de respectiva lege pentru care s-a pronunțat o soluție de condamnare, fie și cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. [CA Alba Iulia, secția penală, decizia nr. 784 din 19 noiembrie 2024, cod RJ 4e25d525d, www.rejust.ro] Ultima editare: 21 Noiembrie 2024, 10:24

A aprecia că orice tip de încălcare a normelor de procedură (cu excepția celor reglementate expres de art. 281 alin. 1 C.proc.pen.) este aptă să fie remediată urmare a unei judecăți pe fondul cauzei, nu este conform noțiunii de remediere menționat de art. 282 alin. 1 C.proc.pen. (din expresia „care să nu poată fi înlăturată altfel, decât prin anularea actului”). Această noțiune a remedierii în alt fel decât prin anularea actului, nu poate avea un sens atât de general – remedierea să aibă loc prin finalizarea, spre exemplu, a unei alte faze procesuale decât cea în care a avut loc încălcarea normei (faza de judecată a procesului penal față de faza urmăririi penale când a intervenit încălcarea). Astfel, trebuie să existe o proporționalitate a modalității de înlăturare a vătămării cauzate, altfel, s-ar goli de sens reglementarea nulității relative, pentru că întotdeauna, în principiu, o astfel de nulitate s-ar putea remedia prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să înlăture consecințele vătămării produse prin actul afectat de nulitate. [CA Ploiești, secția penală, încheierea finală din 19 noiembrie 2024, cod RJ 98g65g352, www.rejust.ro] Ultima editare: 21 Noiembrie 2024, 11:04

Vătămarea cauzată prin emiterea unei ordonanțe de punere în mișcare a acțiunii penale atunci când intervenise prescripția răspunderii penale, este dată de lipsirea inculpatului de posibilitatea finalizării procedurii penale într-un termen mai scurt și menținerea incertitudinii asupra situației sale juridice, încălcându-se esențialmente, dreptul persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, la un proces echitabil. [CA Ploiești, secția penală, încheierea finală din 19 noiembrie 2024, cod RJ 98g65g352, www.rejust.ro] Ultima editare: 21 Noiembrie 2024, 11:06

Deși în procedura camerei preliminare nu sunt aplicabile dispozițiile privind schimbarea încadrării juridice, totuși, reținerea unei încadrări juridice eronate conduce la aspecte de nelegalitate a urmăririi penale, aspect cenzurabil conform art. 342 și urm. C.proc.pen. În concret, este nelegal a reține o infracțiune continuată, cu 7 acte materiale, fără a exista elemente suficiente pentru reținerea unei rezoluții infracționale unice, doar pentru a se ajunge la un prag al prejudiciului care depășește 2.000.000 lei, care ar conferi potrivit art. 185 C.pen., producerea unor consecințe deosebit de grave cu implicații asupra creșterii limitelor de pedeapsă pentru infracțiunea tip reținută (art. 18 ind. 1 alin. 1 din Legea nr. 78/2000). De asemenea, este nelegal a se reține aceeași infracțiune în formă continuată în sarcina autorului, iar în cazul altor inculpați să se rețină acuzația de complicitate la actele materiale săvârșite de autor, în contextul în care actele materiale ale autorului nu sunt infracțiuni distincte, dar ale complicilor da. Unitatea subiectului activ este doar premisa reținerii unei rezoluții infracționale unice, aceasta fiind de altfel, o situație de excepție, pentru care trebuie întrunite mai multe condiții, situația prezumată, în cazul mai multor acte materiale distincte, fiind cea a pluralității de infracțiuni. Aceste aspecte sunt elemente de bază ale teoriei și practicii în materie penală. [CA Ploiești, secția penală, încheierea finală din 19 noiembrie 2024, cod RJ 98g65g352, www.rejust.ro] Ultima editare: 21 Noiembrie 2024, 11:18

Judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță a constatat nelegalitatea ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, întrucât faptele reținute în cuprinsul său erau prescrise la momentul emiterii actului de inculpare, apreciind că în cauză această apreciere este o chestiune procedurală ce nu ține de fondul cauzei, aspect cenzurabil în procedura de cameră preliminară. De asemenea, s-a apreciat că existența unei cauze de împiedicare a exercitării acțiunii penale la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale se analizează ca o cauză de nulitate a actului procesual (emis cu nerespectarea dispozițiilor exprese ale art. 309 alin. 1 C.proc.pen. – regulă de procedură). În contestație, s-a apreciat că nu se poate constata, pe cale incidentală, împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale ca temei al nelegalității actelor de urmărire penală efectuate precum și a probelor administrate ulterior intervenirii prescripției. S-a înlăturat dispoziția de anulare a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, s-a desființat în parte încheierea contestată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. [CA Ploiești, secția penală, încheierea finală din 19 noiembrie 2024, cod RJ 98g65g352, www.rejust.ro] Ultima editare: 21 Noiembrie 2024, 11:23

Dispozițiile art. 294 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 305 alin. (1), cu art. 315 alin. (2) lit. d) şi cu art. 549 ind. 1 din Codul de procedură penală au fost supuse controlului de constituționalitate solicitându-se că se constate că aceste dispoziţii sunt constituţionale numai în ipoteza în care procurorul poate sesiza, prin ordonanţa de clasare, judecătorul de cameră preliminară pentru desfiinţarea unui înscris rezultat dintr-o infracţiune sau pentru aplicarea măsurii confiscării speciale, atunci când cazul de împiedicare a acţiunii penale nu rezultă din chiar conţinutul actului de sesizare, ci intervine pe parcursul urmăririi penale. Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate, reținând că autorii excepției sunt nemulțumiți de modul de interpretare şi aplicare de către procuror a dispoziţiilor criticate, acesta solicitând, în cadrul dosarului penal privind săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, desfiinţarea unor înscrisuri, deşi termenul de prescripţie al răspunderii penale era împlinit la data sesizării organelor de urmărire penală. Din această perspectivă, autorii susţin că o interpretare constituţională a normelor procesual penale criticate ar fi în sensul că procurorul avea obligaţia de a dispune clasarea cauzei fără a dispune administrarea unui probatoriu care a avut ca unic scop sesizarea judecătorului de cameră preliminară în cadrul procedurii prevăzute de art. 549 ind. 1 din Codul de procedură penală. Autorii au depus și o soluție de practică judiciară din care rezultă că procurorul nu are obligaţia de a efectua acte de urmărire penală pentru a stabili existenţa falsului, dacă la momentul sesizării organelor de urmărire penală fapta era deja prescrisă. Or, problema privind interpretarea textelor de lege criticate, la nivelul practicii judiciare, nu se circumscrie în mod strict sferei controlului de constituţionalitate. [DCC nr. 315/2024 (M. Of. nr. 1156 din 19 noiembrie 2024)] Ultima editare: 21 Noiembrie 2024, 11:28

Dispoziţiile art. 315 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 549 ind. 1 din Codul de procedură penală şi cu art. 308 din Codul de procedură civilă au fost supuse controlului de constituționalitate susținându-se că normele procesual penale nu sunt corelate cu cele procesual civile, norme a căror finalitate este reprezentată de constatarea unor infracțiuni de fals și înlăturarea efectelor falsurilor respective. S-a solicitat să se admită excepția de neconstituționalitate cu consecința desființării în integralitate a dispozițiilor art. 549 ind. 1 C.proc.pen. și art. 308 C.proc.civ. până la o viitoare intervenție legislativă. Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, reținând că normele procesual penale şi civile criticate trebuie interpretate sistematic, în ansamblul reglementării din care fac parte. Condiţia esenţială pentru incidenţa dispoziţiilor art. 308 din Codul de procedură civilă, criticate în cauză, o constituie preexistenţa unei cercetări de natură penală a falsului, prin care să se fi constatat existenţa uneia dintre cauzele menţionate de art. 16 din Codul de procedură penală. Ipoteza prevăzută de art. 549 ind. 1 C.proc.pen. intervine doar în cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris. În această procedură, judecătorul de cameră preliminară are competenţa de a desfiinţa înscrisul. Spre deosebire de această din urmă procedură procesual penală, odată constatat falsul, instanţa civilă nu va putea desfiinţa înscrisul, ci doar îl va îndepărta din ansamblul probator, neţinând seama de cele atestate de acesta. Aşadar, textul de lege supus controlului de constituţionalitate este integrat în ansamblul regulilor procedurale dedicate administrării probelor într-un proces civil. În acest fel, Curtea a constatat că se evită suprapunerea de competenţe între instanţa civilă şi cea penală. [DCC nr. 315/2024 (M. Of. nr. 1156 din 19 noiembrie 2024)] Ultima editare: 21 Noiembrie 2024, 11:28

Dispozițiile art. 250 alin. 4 C.proc.pen. au fost criticate sub aspectul constituționalității prin raportare la prevederile art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 44 din Constituție, precum și ale art. 6 CEDO, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Criticile au vizat împrejurarea rămânerii definitive a încheierii prin care se soluţionează contestaţia împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, precum și faptul că menţinerea măsurilor asigurătorii vădit nelegale şi netemeinice echivalează cu o declaraţie a vinovăţiei contestatorului, apreciindu-se că lipsa unei căi de atac împotriva încheierii pronunţate în această etapă încurajează realizarea unor grave abuzuri în procesele penale. De asemenea, s-a invocat că o astfel de reglementare permite menținerea măsurii asigurătorii pentru perioade foarte lungi de timp, fără ca persoana interesată să aibă la dispoziţie mijloacele juridice necesare pentru a-şi putea apăra, în mod eficient, interesele procesuale. Curtea a respins ca neîntemeiate excepțiile de neconstituționalitate, reținând că lipsa unei căi de atac în ipoteza expusă nu este de natură să înfrângă dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece legiuitorul poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situaţii juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituţionale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac. Nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 şi ale art. 44 alin. (1). Părţile interesate au posibilitatea să participe la şedinţa de judecată, să cunoască argumentele invocate de părţile adverse sau de procuror şi să îşi formuleze propriile apărări, beneficiind, prin urmare, de garanţiile procesuale necesare apărării drepturilor şi intereselor lor procesuale, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție, Curtea reține că acestea obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicție doar în situația examinării vinovăției în materie penală. [DCC nr. 659/2014 (M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014); DCC nr. 448/2016 (M. Of. nr. 635 din 18 august 2016); DCC nr. 310/2017 (M. Of. nr. 634 din 3 august 2017); DCC nr. 511/2018 (M. Of. nr. 936 din 6 noiembrie 2018); DCC nr. 145/2020 (M. Of. nr. 380 din 12 mai 2020); DCC nr. 372/2024 (M. Of. nr. 1159 din 20 noiembrie 2024)] Ultima editare: 21 Noiembrie 2024, 11:38

Pentru a garanta respectarea articolului 50 din Cartă, este de competența instanței de trimitere să verifice că faptele materiale constitutive ale infracțiunii predicat, și anume frauda fiscală, nu sunt identice cu cele pentru care LG este urmărit penal în temeiul articolului 29 alineatul (1) litera (a) din Legea nr. 656/2002. O încălcare a principiului ne bis in idem ar fi exclusă în ipoteza în care s‑ar constata că faptele care au condus la declanșarea urmăririi inițiate împotriva lui LG pentru spălarea banilor în temeiul articolului 29 alineatul (1) litera a) din Legea nr. 656/2002 nu sunt identice cu cele constitutive ale infracțiunii predicat de fraudă fiscală, ceea ce pare să reiasă din dosarul aflat la dispoziția Curții. [CJUE, hotărârea din 2 septembrie 2021, C-790/19, www.curia.europa.eu] Ultima editare: 21 Noiembrie 2024, 12:03